Căsătoria e mare taină, ne învaţă apostolul Pavel. E mare, deoarece căsătoria, cu legile şi finalitatea ei, e opera, e lucrarea, e invenţia lui Dumnezeu, nu e invenţie omenească, nu se naşte din vreo cultură umană şi nu se poate schimba în funcţie de cultura la modă. Dar, căsătoria devine cu totul şi cu totul mare prin faptul că Iisus o ridică la demnitatea de Taină în care este El însuşi prezent în lume până la sfârşitul veacurilor: prin bărbat, în familia creştină, Hristos, mirele, îşi iubeşte mireasa, Biserica; prin femeie, mireasa, Biserica, îşi iubeşte mirele, pe Hristos. Aici e marea demnitate şi dumnezeiasca chemare a soţilor creştini. Şi tristeţea tristeţilor ar fi ca ei, prin păcat, prin trăirea incorectă a acestei taine, să-L izgonească pe Hristos din viaţa şi din familia lor.
Suntem conştienţi de atacurile şi ameninţările la care este supusă în timpurile noastre familia creştină, de păcatele care pângăresc sfinţenia căsătoriei. Soţii creştini trebuie să înfrunte mentalitatea, cultura dominantă a timpului, care este o mentalitate a senzualităţii ca scop suprem al vieţii, o cultură a morţii. Ei trebuie să meargă împotriva curentului. În mod deosebit, lor le spune Mântuitorul: „Iată, eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi, aşadar, înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” (Mt 10, 16).
Dar, duşmanul cel mai periculos nu este în afară, ci înăuntrul familiei: este egoismul care distruge iubirea pe care se întemeiază familia. Inevitabil, întrebarea pe care mirii şi-o pun în ziua căsătoriei lor este aceasta: „Ce soartă ne aşteaptă în viitor? Ce vom avea din casa noastră: raiul sau iadul?” Răspunsul e simplu de dat, nu e nevoie să meargă la ghicitoare ca să-l afle. Totul depinde de ei şi de felul cum îşi educă copiii. Dacă toţi membrii familiei vor înţelege că iubirea înseamnă sacrificiu, dăruire, slujire reciprocă, generozitate, strădanie de a-i face fericiţi pe ceilalţi, uitând de tine însuţi, va fi raiul. Dar dacă toţi trăiesc laolaltă în casă ca într-un han, ca într-o pensiune, ca într-o cazarmă sau ca într-o închisoare, fiecare văzându-şi de egoismul şi de interesele lui, fără să-i pese de ceilalţi, fără îndoială că acolo va fi iadul, căci iadul înseamnă a nu putea iubi.
Am avut bucuria să slujesc, împreună cu pr. Florin Voinea din Toledo, la Sfânta Taină a Cununiei tinerilor Mihai şi Gabriela Zamfir. O familie născută şi crescută în biserică, în comunitate. Doi tineri care în feciorie și curăție au așteptat sfântul moment al binecuvântării unirii lor. Un dar personal, după 6 ani de slujire în Spania. Un eveniment la care am participat cu bucurie, cum rar mi se întâmplă, pentru că acestea sunt, de fapt, căsătoria şi familia: bucuria întâlnirii a doi tineri care se iubesc, bucurie împărtăşită cu toţi ceilalţi. Naşi de cununie au fost Gelu şi Doiniţa-Luminiţa Olaru, onorabilă familie a comunităţii noastre.
Le dorim din suflet viaţă lungă şi bună, să fie veseli şi fericiţi şi să nu uite că fiecare zi este un dar de la Dumnezeu! Casă de piatră şi piatră pentru casă!
Pr. George Cimpoca
https://obispadoortodoxo.es/index.php/arhiva/evenimente-2013/111-iulie-2013/582-coslada-prima-familie-nascuta-din-marea-familie-a-enoriei#sigProId0332487ca8