Cu emoţii, dar şi cu multe nădejdi şi aşteptări, am plecat în mult râvnitul pelerinaj pe urmele sfinţilor, în Grecia, pe 25 iunie a.c. Din timp ne-am hotărât asupra perioadei, am stabilit traseul, am făcut aranjamentele de cazare şi am pornit la drum.

După un zbor liniştit, am aterizat în Atena, spre seară, am făcut un tur al oraşului, ne-am oprit în faţa Palatului Parlamentului, unde am vizionat spectacolul oferit de schimbarea gărzii, după care am plecat spre hotel, să ne odihnim, iar apoi să pornim spre obiectivele pe care ni le-am propus să le vedem.

A doua zi, am pornit spre Eghina. La mănăstirea Sf. Nectarie. Sunt mulţi creştini în toată lumea care se roagă sfântului. Unii dintre ei au ajuns acolo, în Eghina, dar cu siguranţă că sunt şi oameni care nici măcar nu-şi imaginează cum este mănăstirea Sfânta Treime (Aghia Triada), locul unde a trăit ultimii ani de viaţă Sfântul Nectarie şi unde este şi mormântul acestuia. Minunat aşezământ! Imaginile stau mărturie.

În biserica mică a mănăstirii “odihneşte” capul Sfântului Nectarie şi se află şi racla cu sfintele moaşte. Sfântul Nectarie a dorit să fie împărţit în toată lumea. Şi cred că a ştiut foarte bine de ce, întrucât s-au văzut până şi coreeni îmbrăcaţi în costume populare, ortodocşi, veniţi la hramul Sfântului din 9 noiembrie. Mare minune!

Mormântul unde Sfântul Nectarie a fost aflat neputrezit, cu bună mireasmă, se află în curtea mănăstirii. Aici, pelerinii ascultă cu urechea la pereţii mormântului şi aud cum cineva umblă sau aud zgomot de uşi, bătăi de inimă, lovituri sau bătăi de baston. Aici, sfântul a vorbit prin minune de multe ori, schimbând viaţa oamenilor care s-au învrednicit să îl asculte.

Camera de zi din chilia Sfântului Nectarie se află în spatele mormântului din curtea mănăstirii Aghia Triada. Am intrat. Pe acel pat se odihnea cel ce a răbdat ocările tuturor. Aici ai sentimentul că îl vezi aievea pe sfânt şi parcă nu ai mai vrea să pleci. Toate lucrurile pe care le vezi acolo, în chilie, îţi mângâie sufletul. E harul Duhului Sfânt, care sălăşluieşte acolo unde este sfinţenie…

Dulapul cu lucrurile personale şi comoda pe care Sfântul Nectarie avea candela şi icoanele stau neclintite. Simplu şi smerit, luând calea ocărilor, om dintre oameni, a fost sfinţit de Dumnezeu pentru măsura smereniei sale. Papucii sfântului… Ar putea fi nişte papuci obişnuiţi, de pe vremea bunicilor. Dar aceştia, dacă ar fi cu putinţă, ar fi sărutaţi de toată suflarea ortodoxă care crede în puterea sfinţilor.

Îngenunchiaţi, lângă racla cu sfintele moaşte din biserica mare, am cântat într-un glas paraclisul sfântului. E sfântul nostru ocrotitor. O emoţie puternică pluteşte. Printre lacrimi, se aud suspine adânci. Câte nu s-or fi spus în taină în aceste clipe. Câte speranţe nu vor fi mijit. Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni!

Am plecat, apoi, spre Mănăstirea Sf. Mina, şi ne-am închinat în biserica mică, unde de multe ori a poposit sfântul, după care am traversat spre Atena şi ne-am oprit la poalele Acropolei, în locul unde Sf. Ap. Pavel a vorbit atenienilor.

A treia zi, cu rugăciune de dimineaţă, pornim spre un alt loc binecuvântat, din apropierea Atenei, numit Nea Makri. Aici, pe aşa-numita Colină a Neprihăniţilor se află mănăstirea Buneivestiri a Presfintei Născătoare de Dumnezeu, care adăposteşte moaştele unui mare mucenic făcător de minuni, Sf. Efrem cel Nou. Impresionant la această mănăstire este că păstrează chiar între zidurile ei locul muceniciei monahului Efrem, un copac bătrân de care sfântul a fost spânzurat cu capul în jos, trupul fiindu-i străpuns de cuie şi în pântec fiindu-i înfipt un tăciune aprins. Moaştele Sf. Efrem au fost găsite întregi, neputrezite şi bine mirositoare în secolul trecut, la jumătate de veac de la pătimirile sale, de către maica stareţă Macaria, căreia sfântul mucenic i s-a descoperit în chip minunat. De asemenea, am fost impresionaţi de mărimea raclei care, împreună cu reprezentarea Sf. Efrem cel Nou din icoane, vădesc un monah de o statură impresionantă.

Aflaţi încă sub impresia puternică a sfârşitului mucenicesc al Sf. Efrem cel Nou şi a minunatei descoperiri a moaştelor sale, ne îndreptăm spre Mănăstirea Sf. Ioan Rusul, în insula Evia. Aici, în localitatea Prokopi, se află biserica închinată Sf. Ioan Rusul, care adăposteşte mult cinstitele moaşte ale sfântului, atât de cunoscut şi iubit pentru viaţa sa deosebită în Hristos şi pentru minunile sale nenumărate. Ne apropiem cu emoţie şi nerăbdare să ne întâlnim cu Sf. Ioan Rusul. Îngenunchiaţi, rostim, cu nădejde, acatistul sfântului. Biserica este mare şi deosebit de frumoasă. Sf. Ioan Rusul ne-a întâmpinat încă de la intrare, racla cu sfintele sale moaşte fiind poziţionată chiar aproape de uşă, în partea stângă a bisericii.

Următoarea oprire a fost la mănăstirea Sf. Cuvios David cel Bătrân, după care, destul de repede ajungem în locul de unde trebuie să ne îmbarcăm pe ferry-boat-ul care ne va debarca de pe insula Evia, urmând să ajungem la mănăstirea Kato-Xenia. Ajungem cu bine la mănăstire, aflată în apropiere de oraşul Volos, un aşezământ de maici, care păstrează cu deosebită evlavie şi cinste o bucăţică din cinstitul Brâu al Maicii Domnului. Intrăm în curtea mănăstirii de o frumuseţe care îţi taie răsuflarea. Aşteptăm cu răbdare până apare Maica Antonia, o româncă harnică şi primitoare, care, fără să spună prea multe, ne conduce în paraclis, deschide o vitrină şi scoate o raclă mică de argint pe care o aşază cu sfială pe o măsuţă din faţa altarului. În raclă se află aşezată acea părticică din Brâul Maicii Domnului la care aşteptăm cu emoţie să ne închinăm. La strană, cântăm paraclisul Maicii Domnului.

Măicuţa deschide racla, se închină, apoi ne închinăm şi noi, sărutăm Cinstitul Brâu şi ne retragem. Înainte de a pune racla la loc, maica atinge de Sfântul Brâu mai multe bucăţi de pânză subţire, pe care ni le dăruieşte, apoi ne conduce spre ieşire. Facem o fotografie de grup şi câteva cumpărături. Impresionaţi şi cu gândul la marele dar care ni s-a oferit, îi mulţumim maicii Antonia, dar şi Măicuţei noastre Preacurate, în gând, şi ne îndreptăm spre autocar pentru a ne continua drumul.

A patra zi ne îndreptăm spre Salonic, nu înainte de a zăbovi într-un loc special: Mănăstirea Sfântul Ioan Evanghelistul de la Souroti, unde se află mormântul Cuviosului Paisie Arghioritul. În 1966, părintele s-a îmbolnăvit şi a fost internat mai multe luni în Spitalul Papanicolau din Tesalonic, unde i-a fost extirpată o mare parte dintr-un plămân, din cauza existenţei unor bronşectazii (dilataţie a bronhiilor). Pe durata bolii l-au slujit măicuţele de la Mănăstirea Sfântul Ioan Evanghelistul de la Suroti. De atunci, simţind o mare recunoştinţă faţă de aceste surori, pentru sprijinul lor, s-a angajat să le ajute la însemnata lucrare duhovnicească pe care tocmai o începeau, ridicarea Sfintei Mănăstiri. O dată cu temeliile clădirilor, a pus şi temeliile cele duhovniceşti. Astfel, Stareţul s-a legat mult de Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul, pe care a iubit-o şi pe care nu a părăsit-o nici după adormirea sa.

Am intrat în curtea mănăstirii, ne-am închinat la mormântul părintelui, mulţumind Bunului Dumnezeu ca am ajuns cu bine şi Maicii Sale că ne-a dus în pace. Aici la mormântul părintelui am rămas câteva minute bune pentru reculegere şi rugăciune. Un loc unde domnea liniştea şi pacea, un loc de o mare încărcătură spirituală, un loc unde mereu vin pelerini să se închine, majoritatea dintre ei cu lacrimi în ochi.

În biserica mare ne-am închinat la moaştele Sf. Arsenie Capadocianul, ocrotitorul acestei mănăstiri, cel care l-a botezat pe părintele Paisie Aghioritul, numele de botez fiind chiar Arsenie (viitorul cuvios Paisie). În toamna anului 1958, fiind convins de sfinţenia sfântului Arsenie, cuviosul Paisie Aghioritul a ajuns în insula Corfu, oprindu-se la mormântul acestuia. Nu puține au fost minunile ce au însoţit scoaterea din pământ a moaştelor sfântului, precum şi transportarea lor spre Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul, din localitatea Souroti. Patriarhia Ecumenica îl va canoniza pe Sfântul Arsenie Capadocianul în ziua de 11 februarie 1986, aşezându-i ca zi de pomenire ziua de 10 noiembrie.

Citind despre părintele Paisie, ştiam că pe oricine venea la chilia sa din Sfântul Munte, îl servea cu orice avea, de cele mai multe ori cu rahat. Ieşind în curtea mănăstirii, pe o masuță erau aşezate pahare de plastic pentru cei însetaţi să bea apă de izvor şi un vas acoperit din care lumea se servea, pe rând, cu câte o bucățică de… rahat. Am rămas profund impresionaţi de ordinea, de liniştea care domneau aici, de modul în care măicuţele primeau vizitatorii. O altă societate. O societate în care se păstrează cu încăpăţânare ordinea, disciplina, cultul pentru frumos, bun gust şi bun simţ. Într-un cuvânt: rânduiala. În profund contrast cu viaţa mondenă a Greciei, aflată vizibil într-o stare de degradare.

Pornim spre Salonic. Prima oprire este la Biserica Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, ocrotitorul oraşului. Biserica adăposteşte moaştele acestui sfânt martir, fiind ridicată chiar pe locul martiriului Sf. Dimitrie, dar şi racla cu moaştele Sfintei Anisia. Aici îl întâlnim pe părintele Nicolae, cunoscut din vremea în care era elev la Seminarul “Sf. Ap. Andrei” din Galaţi, de curând doctor în teologie, cu strălucite studii doctorale şi diacon slujitor în biserica Sf. Dimitrie. După ce ne-a purtat în istoria monumentalului locaş şi a vieţii sfântului, părintele s-a oferit să ne conducă prin Salonic, pe la toate obiectivele propuse spre vizitare. De aici pornim către bisericile Sfânta Sofia, Sf. Gheorghe Rotonda, Panaghia Dexias (unde se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului), Biserica cu moaştele Sf. Cuv. David şi Sf. Teodora ai Salonicului. Urmăm cursul traseului prin oraş, cu o ultimă destinaţie: catedrala mitropolitană Sf. Grigore Palama, cu moaştele acestui sfânt, arhiepiscop al Salonicului.

După acest itinerariu printre câteva dintre cele mai importante biserici din Tesalonic, pornim, în ziua a cincea, spre un alt centru spiritual important al Greciei, Meteora. În drum spre Meteora, trecem pe la Mănăstirea Sf. Dionisie Olimpianul.

Mănăstirea, situată pe munte, mai sus de orăşelul Litochoro din Pieria, pare pustie. Curată, luminoasă. Păşind dincolo de poartă, ai impresia că intri sub o cupolă. Biserica te primeşte tăcută, să te închini la icoane, să săruţi mâna protectorului ei. Duhul sfântului te însoţeşte pretutindeni. Doar el. Intrăm în muzeul aşezământului. Într-o cameră a muzeului, un monah ne scoate la închinare părticele din moaştele multor sfinţi. Câtă pace! Abia la plecare colţul perdelei de la o fereastră a chiliilor se ridică şi un ochi scrutător te ţintuieşte pe tine, tulburătorul de linişti. O clipă numai…                                 Valea Tembi (Tempi) este un defileu de 10 km lungime, croit de-alungul râului Pinios, înainte de vărsarea acestuia în Marea Egee.

Străjuită de stâncărişuri, cu ţancuri de roci carbonatice, şisturi şi gnaise, de până la 500 m înălţime, şi binecuvântată cu păduri de copaci seculari şi o vegetaţie luxuriantă, valea adăposteşte Biserica Sfintei Paraskevi, loc în care pelerinii, în special cei cu probleme de vedere, în drumul lor spre Meteora, se opresc să se închine.

Drumul spre Biserica Sf. Paraskevi începe la Izvorul lui Dafne, de lângă Lykostomo – cel mai îngust punct al defileului, continuă printr-un bazar cu obiecte de artizanat şi icoane ale Sf. Paraschevi, şi trece peste podul ce traversează cursul râului Pinios.

Biserica este un lăcaş mic, săpat în stâncă, care găzduieşte o părticică din moaştele Sf. Paraskevi, considerată protectoarea nevăzătorilor. În spatele grotei îşi are sursa izvorul cu acelaşi nume. Aici se află şi icoana Sfintei Paraskevi, la care credincioşii vin să se închine. Apa izvorului Sf. Paraskevi este captată şi curge într-un bazin special amenajat, unde pelerinii stau la coadă pentru a-şi umple sticlele special aduse de acasă. Apa cu puteri tămăduitoare urmează să fie folosită peste an pentru vindecarea bolnavilor incurabili.

Spre seară ne apropiem de Meteora, al doilea mare şi important centru monastic ortodox al Greciei, după Sfântul Munte Athos. În faţa ochilor ni se descoperă un peisaj cu totul inedit. Coloşi de piatră se ridică semeţi şi sălbatici către cer, iar pe culmea câtorva dintre aceşti giganţi stâncoşi tronează câte o mănăstire, încercând parcă, să răzbată cât mai mult în văzduh.

Cu privirile aţintite asupra giganticelor stânci ce limitează orizontul, ne apropiem de Mănăstirea Sf. Ştefan, o mănăstire de maici care te întâmpină zâmbind şi luminoase la chip, insuflându-ţi o stare de armonie şi echilibru sufletesc. E cea mai veche aşezare monahală de pe culmile Meteorei, fiind fondată în 1192 de către sihastrul Ieremia. Aici se află capul Sf. Haralambie, pomenit la 10 februarie.

De aici pornim spre Mănăstirea Rousanou, cu hramul Sf. Mc. Varvara. Un lucru cu totul ieşit din comun trebuie menţionat, pentru că doar sfinţii lucrează astfel. Ne-am dorit mult, în sufletul nostru, să putem rămâne la o slujbă, deşi ne erau potrivnice şi limba şi faptul că mănăstirile îşi închid porţile pentru turişti spre ora şase seara, unele chiar şi mult mai devreme. Dar nu am îndrăznit să cerem voie. Ajunşi la Rousanou, o măicuţă, Teodosia, de loc din Moldova, ne-a bucurat explicându-ne câteva amănunte despre istoricul mănăstirii, pentru ca, la final, dând răspuns parcă întrebării nepuse de noi, ne roagă!!!, să rămânem la slujba de seară, la Vecernie. Toţi au răspuns într-un glas: Da!!!! Bucuroşi, ne așezăm pe băncuţe pe o mică terasă de la intrarea în biserică şi admirăm în linişte splendoarea naturii de la înălţimea giganţilor de piatră, mulţumind cu bucurie în suflet lui Dumnezeu că ne-a ascultat rugăciunea şi ne-a îndeplinit dorinţa. Liniştea este ”tulburată” doar de ciripitul păsărelelor care, împreună cu întreaga natură, parcă îşi slăvesc creatorul. Imediat ce porţile mănăstirii se închid vizitatorilor, măicuţa ne imbie cu apă rece, cafea şi… rahat. La 18.30 bate toaca, semn că slujba va începe, aşa că intrăm în biserică. Slujba e în limba greacă, dar anumite rugăciuni şi răspunsuri pot fi intuite după intonaţie sau similarităţi cu slujbele noastre. Maica Teodosia ne face însă o altă mare bucurie şi, cu binecuvântarea maicii stareţe, ne roagă să dăm răspunsurile şi în limba română. Dulcele glas al protopsaltului nostru, George, a umplut micuţul paraclis. Ce slujbă minunată! Cine s-ar fi gândit?! Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi niciun cuvânt un este de ajuns spre lauda minunilor Tale! Am rămas, însă, şi cu o dorinţă neîmplinită. Nu am putut ajunge a doua zi la Sf. Liturghie, unde ni s-a oferit şi posibilitatea să slujim. Nu a depins de noi…

A şasea zi, dimineaţă, pornim către Marea Meteoră. Mănăstirea, ce poartă hramul Schimbării la Faţă, se află în extremitatea stângă a drumului ce şerpuiește printre stâncile Meteorei şi este cea mai reprezentativă din tot ansamblul. Poziţionată pe platoul celei mai înalte stânci, la 613 m altitudine, mănăstirea a fost fondată de Sf. Atanasie Meteoritul, în secolul al XIV-lea. Biserica, dar şi tot ceea ce se află în interiorul zidurilor mănăstirii, îndeamnă la pace şi linişte sufletească. Un lucru de remarcat este vechimea zidurilor şi a picturilor din interiorul bisericilor asupra cărora trecerea anilor şi-a pus vizibil amprenta.

Mai jos un pic, pe culmea unui alt colos stâncos învecinat se află Mănăstirea Varlaam, ce poartă numele fondatorului ei, cuviosul Varlaam, care a sihăstrit singur pe vârful acestei stânci în jurul anului 1350.

Meteora reuşeşte să apropie lumea un pic mai mult de cer, fiind un loc sfânt, plăsmuit şi binecuvântat de Dumnezeu, pentru rugăciunile tuturor cuvioşilor nevoitori şi rugători din această ”pădure” de stânci, ce par a fi adevăraţi străjeri ai Ortodoxiei. Mănăstirile de aici au fost ridicate cu multă trudă şi jertfă. Meteora este un loc sfânt, pentru că aici s-a sfinţit fiecare stâncă, fiecare peşteră, fiecare piatră, pentru că o mulţime de cuvioşi asceţi şi martiri s-au rugat şi s-au sfinţit pe stâncile şi văile acestui loc. Drumul către mănăstirile Meteorei nu e unul ușor, ci unul strâmt şi destul de dificil cu multe scări de urcat, ţinând parcă să amintească fiecărui creştin ce le trece pragul, de calea cea strâmtă către mântuire, de calea spre Împărăţia cerurilor. Acest loc, de o măreţie tulburătoare, şi liniştitoare în acelaşi timp, nu pare a fi altceva decât un colţ de rai suspendat între cer și pământ.

Continuând pelerinajul nostru în Grecia, lăsăm în urmă splendoarea şi măreţia Meteorei şi pornim spre alte locaşuri sfinte cu care această ţară minunată a fost binecuvântată.

Traversăm în Corfu, la Sf. Spiridon. Până în ziua de azi, sfintele moaşte întregi ale Sf. Spiridon din altarul din Corfu continuă să lucreze cu puterea lui Dumnezeu, Care este minunat întru sfinţii Lui. El este cunoscut ca “sfântul călător”, deoarece papucii de mătase de pe tălpile sale se uzează în fiecare an şi sunt înlocuite la praznicul său. Sf. Spiridon este cinstit de biserică în ziua de 12 decembrie.

În prezent, sfintele moaşte ale Sfântului Ierarh Spiridon se află într-o biserică situată la 100 de metri de Mitropolie, unde se găsesc moaştele Sfintei Împărătese Teodora a II-a (prăznuită la 11 februarie).

Spre deosebire de celelalte sfinte moaşte, cele ale Sfântului Spiridon, ne spun părinţii, dispar din raclă, venind la cei care îi cer ajutorul cu credinţă şi cu lacrimi, şi face nenumărate minuni. De aceea, multe spitale şi aşezăminte medicale îi poartă numele şi au în incinta lor o biserică cu hramul Sfântului Spiridon. Sfântul Spiridon vine cu sfântul său trup la cei bolnavi, care îi cer ajutorul şi îi vindecă. Împovăraţi de multe ispite şi în noianul păcatelor celor mai vătămătoare aflându-ne astăzi, mare nădejde punem în tine, ierarhe, ajutorul celor fără de nădejde, mângâierea celor necăjiţi, te rugăm fii mijlocitor pentru sufletele noastre ca împreună să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (Acatist, condacul al 3-lea).

Sunt peste 800 de biserici şi mănăstiri pe insula Corfu şi multe dintre acestea pot fi vizitate. Una dintre cele mai cunoscute este Mănăstirea Paleokastritsa, cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

După participarea la Sf. Liturghie în biserica Sfântului Spiridon şi închinarea la sfintele moaşte, am avut bucuria unei după-amieze de relaxare în apele curate şi calde ale Mării Ionice.

Ne apropiem de sfârşitul călătoriei noastre. Luni dimineaţă, pe 2 iulie, părăsim Insula Corfu, şi străbatem întreaga Grecie până spre Patra. Înainte de a ne opri la Catedrala Sf. Ap. Andrei, am făcut un scurt popas la Mănăstirea Mega Spileo. Construită în peretele sălbatic şi abrupt al unei stânci înalte de 120 de metri, mănăstirea domină valea; pelerinii ce ajung la această mănăstire se pot desfăta, pe lânga bucuriile duhovniceşti, cu o privelişte de nedescris a văii ce se întinde la poalele muntelui.

Mănăstirea Mega Spileo, crezută de către unii a fi cea mea veche din Grecia, a fost construită în anul 362, de către doi fraţi din Salonic – Simeon şi Teodoros. Alegerea locului a urmat unei mari bucurii duhovniceşti: în interiorul peşterii în care se află astăzi mănăstirea, a fost descoperită o minunată icoană a Maicii Domnului. Icoana Maicii Domnului de la Mega Spileo – Panagia Megaliospiliotissa – se crede că este lucrată de mâna Sfântului Apostol Luca, culoarea neagră a acesteia trăgându-se de pe urma fumului cauzat de numeroasele incendii. Icoana este făcută din mastic şi din ceară.

În oraşul Patra sunt două mari biserici legate de Sfântul Apostol Andrei: biserica cea veche, ridicată pe locul martiriului său, şi biserica cea nouă, unde se află capul Sf. Apostol Andrei şi Crucea răstignirii sale. Catedrala a fost întemeiată în anul 1908 de către regele George I, fiind sfinţită în anul 1974 de către mitropolitul oraşului, Nicodim. Biserica Sfântul Andrei din Patra este cea mai mare biserică din Balcani, în interiorul ei putând încăpea un număr de 5.500 de credincioşi. Şirul “sfinţilor naţionali” ar putea începe cu unul dintre apostolii Mântuitorului Iisus Hristos, şi anume cu Sfântul Andrei. Acesta, deşi era iudeu de neam, a propovăduit într-o parte a pământului românesc, la strămoşii noştri geto-daci, şi anume în teritoriile situate pe ţărmul apusean al Mării Negre (Pontul Euxin). De aceea este iubit şi căutat de pelerinii români, şi nu numai.

După ultima cină luată împreună în acest pelerinaj, marţi dimineaţă am pornit spre aeroport, nu înainte de a lua binecuvântare de la Sf. Patapie şi de la Sf. Gherasim, în mănăstirile închinate celor doi sfinţi, aflate pe înălţimile din jurul Corintului, la 14 km de localitatea Loutraki.                                                                                                        Am rememorat paşii făcuţi în Grecia, acum că impresiile şi sentimentele sunt încă puternice. Sunt multe de spus, dar şi multe de făcut de acum înainte.

Eu te îndemn, iubite pelerine, cu dulcile cuvinte ale Sf. Nicodim Aghioritul: „Iisus să fie dulcea lucrare a inimii tale; Iisus să fie desfătarea limbii tale; Iisus să fie răsuflarea ta; şi nicicând să nu te saturi chemându-L pe Iisus. Fiindcă din această neîncetată şi prea dulce pomenire a lui Iisus se vor sădi, vor creşte şi se vor face pomi mari în inima ta cele trei mari virtuţi: credinţa, nădejdea şi dragostea. Sufletul care Îl iubeşte pe Iisus, întrucât Iisus este în ceruri şi nu este văzut, până când va ajunge să-L vadă şi să se desfăteze de El, nu-şi poate ostoi dragostea sa către Dânsul altfel, decât prin neîncetata aducere-aminte a sfântului Său nume, strigând totdeauna cu dragoste şi lacrimi şi durere a inimii: Iisuse al meu, Iisuse al meu iubit!”

Sfântă să rămână amintirea acestei binecuvântate călătorii şi plină de roade duhovniceşti!