Preacucernici și Preacuvioși părinți,

Preacuvioase maici,

Iubiți credincioși,

Din an în an, cum spune colindul sfânt și bun, sărbătorim, în ziua de Crăciun, înomenirea Domnului nostru Iisus Hristos, venirea Lui în lume, prin nașterea Sa din Preasfânta Fecioară Maria.

Încă din momentul izgonirii lui Adam din rai, prin promisiunea făcută de Domnul de a izbăvi neamul omenesc, oamenii, în marea lor majoritate, în diferite feluri, simțind consecințele îndepărtării de Dumnezeu, așteptau venirea Izbăvitorului, Îl căutau, Îl doreau și Îl chemau cu multă nădejde. Maleahi certifică acest lucru prin prorocia pe care a făcut-o despre venirea Mântuitorului: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe Care Îl căutați și Îngerul legământului pe Care voi Îl doriți. Iată, vine!, zice Domnul Savaot”.

La plinirea vremii, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ... ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea”. Odată cu venirea Sa în lume, Hristos Domnul, deși după Învierea Sa din morți S-a înălțat cu trupul la ceruri, a rămas în lume și continuă să lucreze în lume. El lucrează în toți oamenii, în toți cei împovărați cu multe și păcate care Îl caută, Îl doresc și Îl cheamă cu inimă smerită și cu cuget curat. El își face locaș în inimile tuturor acelora care sunt dispuși să-L primească, venind îndată și făcând din acestea temple ale Sale, cum l-am auzit pe prorocul Maleahi spunând mai sus și cum frumos glăsuiește și colindul românesc: Vino Iisuse în inima mea/ Ca într-o iesle săracă/ Și încălzește-o cu dragostea Ta/ Templu curat să se facă”.

Ieslea noastră este sărăcăcioasă, dar o putem îmbogăți prin primirea în ea a lui Hristos, Cel care vine necontenit, dorind să ne îmbogățească. Însă Hristos nu vine de unul singur, ci aduce cu El pe semenul nostru, pe aproapele nostru, al cărui chip L-a luat asupra Sa.  Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „Domnul a primit să ia asupra Sa chipul fiecărui om lipsit și să Se unească pe Sine cu fiecare, ca fiecare, văzând pe fratele său ca pe Dumnezeu, să-l primească și să-l socotească pe Acela – ca pe Hristos – și să deșerte avutul său spre slujirea lui, precum Hristos Și-a vărsat sângele Său pentru mântuirea noastră”. Simțind și gândind la fel, Sfântul Sofronie de la Maldon spunea că fratele nostru este viața noastră.

Dragi credincioși,

Vom intra în viață și ne vom bucura de aceasta doar atunci când vom înțelege și vom pune în practică aceste cuvinte ale Sfântului Simeon și ale Sfântului Sofronie. În ziua de azi sunt foarte mulți oameni nevoiași și singuri. Deși trăim cei mai mulți în mari metropole, foarte aglomerate și foarte agitate, singurătatea este o boală de care suferă foarte mulți oameni. Putem vorbi chiar de o pandemie de singurătate. Bătrânii noștri sunt singuri, își trăiesc bătrânețile gândindu-se, zi de zi, la copiii și la nepoții lor; părinții, din cauza grijilor multe se însingurează unul de altul, copiii se simt singuri și caută comuniunea celor din jur, dar cum nu o găsesc, se adâncesc tot mai mult cu ochii și mintea în diferitele rețele de socializare sau jocuri pe calculator, devenind dependenți de ele. Chiar și Domnul Hristos simte singurătatea părăsirii de către oameni. Vine mereu, continuu, și nici măcar nu mai este luat în seamă. Dar nu-L luăm în seamă nu pentru că nu L-am vedea. El este aici, cu noi, în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor. Îl vedem, îl auzim, dar, din păcate, nu vrem să-L mai recunoaștem. Parcă ne incomodează prezența Lui. În preajma Crăciunului suntem bombardați cu numeroase reclame care ne vorbesc despre „magia Crăciunului”, despre cadouri, despre orice altceva, dar nu despre venirea în lume a pruncului Hristos și nu despre darul dăruit de El lumii întregi.

Nu-l mai recunoaștem pe Hristos pentru că, pe drept vorbind, nu ne mai recunoaștem unul pe altul. Ba chiar am ajuns până acolo încât să nu ne mai recunoaștem noi pe noi înșine. Nu mai știm cine suntem, pentru ce suntem și pentru ce trăim. Și toate acestea pentru că lumea nu mai merge pe cale. Calea este Hristos care se identifică cu aproapele nostru. Avva Ioan cel Scund spunea: „Nu se poate zidi o casă de sus în jos, ci de la temelie către acoperiș. (…) Temelia este aproapele, pe care trebuie să-l câștig și să-i fiu de folos mai întâi. De el atârnă toate poruncile lui Hristos”, iar părintele Teofil Părăian spunea: „Principiul creștin ar fi să te gândești nu la ce poate face omul pentru tine ci la ce poți face tu pentru el”. Se pare că ne-am îndepărtat destul de mult de principiul creștin din cauza egoismului în care trăim, a lipsei de răbdare, a neascultării, a dorinței de a ne atinge scopurile, uneori chiar călcând peste cadavre, cum vedem că se întâmplă în zilele noastre aproape de granițele României, și nu numai, dar și din cauza inversării valorilor. Crăciunul nu este magic, cum se dorește să credem, nu e urmă de magie în faptul că Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, S-a născut din Fecioara Maria. Crăciunul este sfânt, iar pentru aceia care cred aceasta și își pun multă nădejde în Cel care S-a născut în peștera sărăcăcioasă din Bethleem, pentru acei care trăiesc minunea nașterii lui Hristos, Crăciunul este și sfințitor și mântuitor.

Dragii mei,

Fiódor Miháilovich Dostoievski scria: „Dragostea pentru omenire este cu totul de neimaginat, de neînțeles, este imposibilă, dacă nu este însoțită de credința în sufletul omenesc. Iar cei care, după ce i-au răpit omului credința în nemurirea sa, vor s-o înlocuiască, drept scop suprem al vieții, cu dragostea față de omenire, aceștia, zic eu, atentează la propria lor persoană, căci în locul dragostei pentru omenire, sădesc în inima celuia care și-a pierdut credința doar germenul urii pentru omenire”. Cât de adevărate și cât de actuale sunt aceste cuvinte ale marelui scriitor. Aceasta a fost încă din momentul răzvrătirii vrăjmașului principala sa lucrare: de a-L da la o parte, de a-L eclipsa pe Dumnezeu, de a spulbera iubirea de aproapele și de Dumnezeu, și de a semăna ura și războiul dintre oameni, de a aduce dezbinare.

Soluția pentru ieșirea din această criză duhovnicească, umanitară și identitară, pentru că o parte ne-am pierdut chiar și identitatea – și nu mă refer la identitatea de români sau spanioli, ori portughezi, ci la identitatea noastră spirituală, de fii ai lui Dumnezeu –  este venirea noastră în fire, redescoperirea aproapelui în dragostea cu care ne învăluie Hristos, iar odată cu acestea, recunoașterea lui Dumnezeu ca Tată ceresc al nostru.

Cât de mare, iubiți credincioși, este durerea unui părinte care își vede copilul rătăcind pe cărările pierzătoare ale acestui neam desfrânat și păcătos, a unui tânăr care nu mai calcă pragul casei și cu atât mai puțin al casei Tatălui ceresc? Nu cred că se poate măsura această durere. Nici durerea pe care o simte Domnul nu se poate măsura, pe cât de nemăsurabilă este iubirea lui Dumnezeu pentru omenire. Paradoxal este faptul că durerea și iubirea se întrepătrund. Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul spunea: „Înlăuntrul durerii, se ascunde mai multă dragoste decât în dragostea firească. Căci, dacă suferi pentru celălalt, îl iubești puțin mai mult. Dragostea cu durere înseamnă să strângi în brațe pe un frate de al tău care are demon, iar demonul să plece. Fiindcă dragostea care îmbrățișează, dragostea duhovnicească cu durere, dăruiește făpturilor lui Dumnezeu mângâiere dumnezeiască, îi îneacă pe demoni, slobozește suflete și vindecă răni cu balsamul dragostei lui Hristos pe care îl varsă”.

Dragi credincioși,

Omenirea este cuprinsă de demoni, iar Domnul a luat chip de rob și îmbrățișează cu iubire nemărginită pe tot omul care vine în lume pentru ca demonul să plece. Aceasta nu este nicidecum magie, ci este lucrare de mântuire izvorâtă din durere și iubire. Această lucrare a lui Hristos suntem chemați să o facem să fie și a noastră, după măsura fiecăruia, nu ca mântuitori, pentru că singurul Mântuitor este Hristos, ci ca arătători și mărturisitori ai Cuvântului întrupat.

Voi încheia cuvântul meu pastoral cu rugăciunea pe care preotul o spune la Sfânta Liturghie, înainte de momentul împărtășirii, o rugăciune pe care ar fi potrivit să o spunem mereu, nu numai în biserică, ci și în casele noastre. „Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfântul Tău locaș, și de pe tronul slavei împărăției Tale și vino ca să ne sfințești”, iar pentru că fizic nu vă pot colinda pe toți, vă colind acum, prin intermediul acestei scrisori pastorale cu un colind scris de Vasile Voiculescu.

În coliba întunecoasă

Din carne și os lucrată

A intrat Hristos deodată,

Nu făclie ce se stinge,

Nu icoană ce se frânge,

Ci El Însuşi, trup şi sânge

Preschimbat pentru făptură

Într-o scumpă picătură,

Dulcea Cuminecatură.

Coliba cum L-a primit

S-a făcut cer strălucit,

Cu bolta de mărgărit,

Şi pe ea soare şi stele

Cu luceferi printre ele.

În mijloc tron luminos

Şi pe el Domnul Hristos

Care mult se bucura

Duhul Sfânt Se alătura

Şi acolo rămânea

Şi acum şi pururea.

Şi noi, Doamne, ne-am sculat

Colibele am curăţat,

Uşi, ferestre, toate-s noi.

Doamne, intră şi la noi!

Trup, tu dormi, Domnul te paşte!

Suflete, scoli şi cunoaşte

Luminos Prunc că Se naşte

În pestera inimii, în palatul Treimii.

Dară Pruncul cine mi-I?

Mi-e Hristosul Dumnezeu

Coborât în pieptul meu.

Maica Sfântă-n braţe-L ţine,

Duhul Sfânt cu drag L-alină,

Îngeri cu raze se-nchină.

Nu dorm, trupul meu îmi spune,

Ci-ncleştat de grea minune

Stau în mută rugăciune

Să mai mişc nu se cuvine,

Căci cu harul care vine,

Raiul tot se află-n mine.